ACASĂ LA ROMÂNI

Pietriceaua – satul unde comuniștilor nu le-a ieșit colectivizarea

La poalele Carpaţilor de curbură, într-o zonă arhaică, îmbrăţişată de salcâmi și tei, se iveşte localitatea Pietriceaua. Tărâmul e rupt de vacarmul şoselelor care duc spre staţiunile de munte, iar aerul pare adus de îngeri, direct din Rai. Cine vizitează o dată locul acesta se va întoarce, cu siguranță. Satul aparţine de comuna Brebu, judeţul Prahova şi se păstrează, de veacuri, nealterat de „noutăţile” occidentale aduse şi vârâte cu de-a sila pe beregata românului.

PR pentru satul natal

Localitatea Pietriceaua se situează pe un platou, la 525 m altitudine, mărginit de râurile Doftana şi Lupa. Un vechi cântec de şezătoare pe care puţini îl mai ştiu, zice aşa: “Pietriceaua e un sat/ Peste munte cocoţat/ Parcă cineva-ntr-o doară/ a luat casele în poală/ Şi le-a aruncat aşa/ Şi pe deal şi pe vâlcea”. Pietricenii sunt oameni dintr-o bucată, cu un caracter împrumutat de la stânci. Ei se consideră urmașii de drept ai dacilor liberi. Mereu veseli şi puşi pe cântec. Ziua, casele lor albe, ca nişte mirese, te privesc iute, cu o mie de ochi.
Florin Şinca e pietricean din tată-n fiu. El mi-a fost ghid şi tovarăş de drum, în momentul în care am făcut cunoştinţă cu minunatul loc. Subcomisar de Poliţie, absolvent al Facultăţii de Drept și masterand al facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, tânărul e îndrăgostit definitiv de meleagurile natale. A publicat monografiile: „Cartea satului meu Pietriceaua”, „Povestea satului” şi „Crâmpeie de istorie a satelor Pietriceaua, Brebu Megieşesc, Brebu Mănăstirii şi Podul Cheii”, precum și câteva volume de referinţă ilustrând activitatea apărătorilor legii. „Pentru mine e o onoare, mărturisește Florin Șinca. Am stat ore în șir, cercetând prin arhive prăfuite, am bătut drumuri, n-am avut concedii, am umblat atât de mult, până am adunat toate aceste date. Până în prezent am scris peste 1000 de pagini despre comuna mea. Las judecata pentru generaţiile ce vor veni. Am scris, de parcă cineva îmi poruncea să scriu.”
Datorită lui Șinca, satul simplu și cuminte, de ciobani, a ajuns să fie prezent și pe Internet, nu numai în inimile celor care l-au vizitat vreodată. Tot de la Florin Șinca am aflat că Pietriceaua se numără printre puţinele aşezări din ţară în care comuniştii au avut ghinion. Nu le-a reuşit colectivizarea. Aici a trăit şi a slujit preotul revoluţionar Ioan Pietriceanu, unul dintre autorii aşa-zisei „Republici de la Ploesci”. Pe aceste meleaguri au poposit mulţi voievozi ai ţării şi oameni de seamă, precum generalul doctor Carol Davila şi soţia sa Anica, Nicolae Iorga, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon, Regele Carol I, scriitorul Al. Vlahuţă, pictorii: Ştefan Luchian, Sava Henţia şi Nicolae Grigorescu.

Republica de 24 de ore de la Ploiești

De la Brebu ajungem la Pietriceaua, după o oră de mers pe jos spre miază-noapte. Iarna, acest traseu se face cu dificultate, dar e ca în basm. Troienele sunt cât casa. Totul e alb, dureros de alb. Pe uliţa principală trec puțini oameni îmbrăcaţi frumos. Ne dăm bineţe, de parcă ne-am cunoaşte. Ceilalți sunt ascunși bine, în gospodăriile lor. Aici, încă se păstrează datinile din vechime, iar nunţile, botezurile sau înmormântările se fac ca acum 200 de ani. În stânga e biserica satului despre care pietriceanul Florin Șinca povesteşte cu mare dragoste. Lăcaşul a existat de când s-a ridicat şi mica aşezare, în vremea întemeierii Ţării Româneşti. Dintr-o consemnare a preotului Gheorghe Popescu, cel care a păstorit parohia Pietriceaua între 1939 şi 1955, Şinca a aflat că biserica, având hramul Sfânta Treime, a fost construită pe la 1852. Bătrânii satului au auzit multe legende de la bunicii lor despre vestitul preot Ioan Pietriceanu, cel care a participat, alături de Candiano Popescu, la instituirea „Republicii de 24 de ore de la Ploieşti”, din anul 1870, 8/24 iunie. Ioan a ajutat la redactarea telegramei care îl anunţă pe comandantul Garnizoanei din Ploieşti despre presupusa detronare a principelui Carol I. Participarea la aceste acţiuni „subversive” îi vor aduce mari necazuri din partea autorităţilor. Preotului şi altor 40 de învinuiţi li se intentează la 8 august 1870 un proces. În cele din urmă, satul Pietriceaua va fi considerat „locul lui de surghiun” şi va trăi aici până la sfârşitul vieţii.
Pe 20 septembrie 1918 sfântul lăcaş a rămas fără clopot. Acesta fusese furat de soldaţii nemţi, care l-au topit şi au făcut un tun din el. Timp îndelungat sătenii n-au mai auzit dangăt de clopot la Pietriceaua şi au lăcrimat. Însa în 1933, pe vremea preotului Trifu, credincioşii au comandat altul la renumitul „Altelier Le Maitre din Bucureşti – Fabrica Română de clopote, policandre şi sfeşnice bisericeşti, Nicolae Ionescu, Furnisorul Curţii Regale”. Azi, sunetul lui dulce, în “La minor”, se aude clar, până în cel mai îndepărtat vârf de munte. „Eu iubesc foarte mult această bisericuţă, spune ofiţerul Florin Șinca. O consider unică, e o miniatură din alt secol. Parcă-i un castel. Fără scumpe odăjdii şi alese sculpturi, are ceva din grandoarea lucrului bine făcut. Nu are capiteluri de marmură şi nici vitralii. Nu are monumentalitatea unei catedrale, ci mai degrabă frumuseţea unei case ţărăneşti tradiţionale. E întotdeauna curată ca lacrima. Averea ei ţine de aerul acela arhaic, primitor, sătesc, pe care-l respiră cu toţi porii.”

Moș Cocoș deține rețeta fericirii

Ajungem în curtea casei ţărăneşti, unde Florin Şinca s-a născut. Liniştea ni se aşează pe umerii obrajilor. Din grădină vine un miros de brad. Cineva, într-o magazie de lemne, cântă subţire, pe nas: „Neculai Neculăiţă pune caii la căruţă. Tu te duci cu oile. Eu rămân cu vorbele..” E mama lui Florin, Maria. Când îşi vede feciorul, duce mâna la gură şi din ochii albaştri ca cicoarea proaspătă ţâşnesc lacrimi de fericire. „Săru’ mâna, mamă!”, apucă să mai zică băiatul, în vreme ce femeia îl îmbrăţişează. Pentru o clipă am impresia că vizionez un film frumos, la care nu se aplaudă, pentru ca duioşia să mai stea. „Cineva îmi spunea că în tinereţe eşti tentat să te rupi de origini de rădăcini şi abia la bătrâneţe reiei legăturile, continuă Florin, după ce ne așezăm la masă. Eu nu le-am rupt niciodată. Locuiesc în Bucureşti, unde mă consider un dezrădăcinat, dar mă declar şi voi rămâne până la sfârşitul vieţii, pietricean. De mi s-ar zice că sunt ţăran în fiecare zi, m-aş considera onorat. Îmi iubesc comuna unde am văzut întâia oară lumina zilei, mai mult decât orice tărâm de pe faţa pământului.”
Apare într-o clipită şi Gheorghe Petcu, zis Cocoş, bunicul lui Florin, cel mai bătrân şi mai respectat dintre pietriceni. Are 95 de ani, minte verde-brici şi o inimă care… topește zăpada. Veteran de război, moşul se ţine tare, e mândru şi ţanţoş ca un cocoş, de aici şi porecla dată de săteni. A avut şapte copii, din care îi mai trăiesc doar cinci. De când i-a murit nevasta se gospodăreşte singur, n-are treabă! Secretul lui? „Apăi, taică, ce taine să am eu? Munca, dragostea, cinstea şi blândeţea, că e bine să fii bland, să nu sari cu paru’ la om. O ţuică bună, nişte nuci sparte în pumn şi gata fericirea…”

Iarba verde de acasă

Facem semnul crucii şi azvârlim pe gât un deget de ţuică galbenă, parfumată, din carne de prună. Mama lui Florin aduce lapte proaspăt, brânză adevărată de casă, unt fără E-uri şi pâine scoasă chiar atunci din cuptor. Abia atunci îmi dau seama de ce tânărul ofiţer, care scrie monografii, tânjeşte, la Bucureşti, după apa tulbure a Lupei, la topitul zăpezilor, după ghioceii abia răsăriţi din troiene, după tablouri vechi, cu ramă cioplită şi rindeluită la robanc de mâini bătătorite. Mai bem un strop de ţuică şi ne copleşeşte o linişte dulce. Florin priveşte spre grădină, trage aerul tare de munte în piept şi zice: „Când nu sunt aici mi-e dor de fânul cosit, de mieluţii ce zburdă când colţul ierbii abia a mijit. Mi se face dor de ţoale şi macaturi groase, băbeşti, mirosind a lână, de peretare puse să ţină adăpost spatelui gol, de copil fără astâmpăr, de muşcate înşirate la ferestre şi de nea Filip Paraschiv, văcarul care mi-a făcut o furcă de lemn, când abia eram de-o şchioapă. Mă gândesc la Mişu, calul cu părul ca mura, iute şi harnic, la câinele Tabac, cel care scotea mioara din colţii lupului. Îmi amintesc de serile lungi din Postul Crăciunului când mergeam la unchiaşul Ion Maioru să curăţăm porumb şi fasole. Viscolul zgâlţâia cercevelele ferestrelor, câinii lătrau ca la bala de urs ce vine la strungă. Focul duduia în soba văruită de ţaţa Miţa care torcea rezemată de-un perete, cotoiul galben dormea dus după hornul fierbinte, iar noi, copiii, ne chinuiam să ne urcăm în paturile înalte de un metru…”
Coboară repede seara în Pietriceaua, satul vesel, în care comuniştii n-au avut nicicând noroc. Deasupra sclipesc stelele, e ger crâncen, dar oamenii își trăiesc fericiți viața, ocrotiți de pântecele calde și primitoare ale caselor vechi, troienite.

One thought on “ACASĂ LA ROMÂNI

  1. Buna ziua ! Sunt complet impresionat de ceea ce am citi despre satul dumneavoastra natal.
    Numele meu este Ilie Marius si sunt anul I la masterul de analiza si expertiza riscurilor de mediu ,iar lucrarea mea de dizertatie este despre comuna Brebu,asa ca as fi intresat de scrierile dumneavoastra daca binevoiti sa mi-le imprumutati .Eu ma voi caza timp de o saptamana in brebu ,si atunci daca imi lasati un numar de telefon as putea lua legatura si vom putea vorbi daca aveti timpul necesar .

    Va multumesc anticipat !

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s