Poetul Dumitru Dumitrică

Căsuța poeziei din Bolintin Deal

Biografia lui ar fi trebuit să fie simplă ca a oricărui ţăran din Câmpia Română, cu obrazul pârlit de soare şi palmele bătătorite de muncă. Dar n-a fost să fie aşa. Pentru că lui Dumitru Dumitrică din Bolintin-Deal i-a dat Dumnezeu darul de a îmbina munca de constructor, cu dorinţa neabătută de a deveni, într-o bună zi, scriitor. Şi visul lui s-a împlinit. Azi înalţă „zidiri de cuvinte” şi…ziduri de cărămidă. A publicat 17 volume de versuri și de proză și, pentru el, asta nu e deloc puțin. Când e la lucru se întâmplă să-i mai „vină” un vers sau o rimă. Pune mortarul, bate bine cu mistria, apoi se opreşte. Scoate un petec de hârtie, pe care-l poartă tot timpul cu el în buzunar, şi notează ideea. După aceea, iar mai pune o cărămidă. Şi iar, şi iar. Când e gata zidul e gata şi strofa.

 

Zidit între versuri

Toţi strămoşii lui au fost zidari de meserie. Aşa că, şi el, a urmat aceeaşi cale. Între timp, când şi-a dat seama că nu mai poate trăi fără să scrie versuri, s-a apucat să le și scrie! La început, cei din jur au râs: „Ce, bă, a lu’ Dumitrică, te-ai apucat tu să scrii scorneli d-ălea?! Păi, ce, tu eşti telectual?! Dă-te, bă, d-acilea!” Mitică tăcea mâlc. Nu le zice nimic. Era altfel! Nu s-a descumpănit. Și-a văzut de versurile și cărămizile lui. Astăzi, în gospodăria lui primitoare, ca un suflet de om bun, Mitică, mândru de toate cărțile lui de poezie, îşi deapănă amintirile, bucuros, la un păhărel de ţuică. Tot de el făcută! Viaţa lui a fost şi este o continuă pendulare între vocaţia înnăscută de poet şi nobila, dar dificila, muncă de zidar. A cunoscut greutăţile de mic copil, Mitică. Vremurile erau altfel într-o ţară sărăcită de război. Din cauza lipsurilor materiale, părinţii n-au putut să-l trimită mai departe, la carte. La 13 ani neîmpliniţi, după patru clase primare, el a plecat la lucru, cu tata, cu echipa de meşteri, calfe şi zidari, lăsându-şi în mijlocul uliţei mama înlăcrimată. Acum, când povesteşte, oftează şi priveşte în gol. Imaginile copilăriei trec ca un film prin faţa ochilor lui. Şi iar îl mai „ciocăne” un vers. Imediat îl notează pe o foicică de hârtie, care dispare, apoi, în buzunarul cămășii. Cine ştie la ce poezie i-o trebui, mai încolo! Continuă să-şi amintească: „Am avut un amarnic regret că n-am putut să merg la şcoală. Doamne, ce-mi mai plăcea poezia! Aş fi stat ore în şir să citesc, să ascult. Profesorul meu, Ioan Roman, a venit la tata la poartă şi i-a spus: Lăsaţi-l să înveţe carte mai departe, e un elev bun şi e păcat de el! Ai mei, nici gând! N-aveau bani, cu ce să mă ţină la şcoală?! Am plâns atunci. Ca Niculae al lui Moromete. La scurt timp, eu cu tata şi cu câţiva oameni de pe-aici am plecat la Huşi în Moldova. Chiar dacă îmi lipsea cartea, din ceea ce învăţasem sau auzisem despre măreţele fapte de arme ale lui Ştefan cel Mare, acolo, pe minunatele plaiuri moldoveneşti, am simţit că trăiesc aievea istoria, aşa cum trebuie să fi fost ea în vremurile străvechi. Ajutam la zidărie şi recitam versurile lui Eminescu, din memorie. Învățasem Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…O știam pe toată. Mă simţeam zidit, dar nu între cărămizi, ci în poezie…”

Eugen Barbu și Sânziana Pop l-au îndemnat să scrie

Poetul Dumitru Dumitrică
Poetul Dumitru Dumitrică

După întoarcerea în satul natal şi-a continuat studiile în Bolintinul din Vale până în clasa a VIII-a, timp în care a umplut sute de pagini, încercând zadarnic să-şi potolească foamea de scris. Dar nu era suficient, a gândit el. Despre talentul său trebuia să-şi dea cu părerea un redactor-şef al unei publicaţii literare cunoscute. Sau un scriitor. Era necesar ca cineva să-i conducă paşii în nobilul ideal, atât de mult râvnit în copilărie. Pentru că nici nu concepea să nu reuşească. Într-o zi a bătut şovăielnic la uşa revistei Luceafărul.

Împreună cu Eugen Barbu
Împreună cu Eugen Barbu

Cu felul lui de a fi, timid, plin de bun simţ, a reuşit să fie luat în seamă şi sfătuit să citească mult, să-şi termine liceul la seral. S-a apucat serios de treabă. A scris, a citit, iar a scris, a mai şters, a mai tăiat din ce-a scris, a fost dezamăgit. Dar nu s-a lăsat. Cei care i-au pus în mână „creionul de scriitor” au fost Eugen Barbu şi Sânziana Pop, despre care poetul de acum păstrează duioase amintiri. Nu uită niciodată de: Virgil Carianopol, Ion Lotreanu, Dan Mutaşcu, Geo Călugăru, George Alboiu, Nicolae Dragoş, Constantin Sorescu, Lucian Avramescu şi mulţi alţii, pe care i-a cunoscut tot cu ocazia…scrierii de versuri. Primul lui gând, după terminarea liceului, la seral, a fost să-i mulţumească lui Eugen Barbu. Era foarte emoţionat, bolintineanul. Barbu i-a pus mâna în creştet şi a grăit: „Mitică, astăzi e o zi mare pentru tine!” Atât! Acestea fiind spuse, scriitorul i-a dăruit o trusă de pixuri. Mitică o are şi azi, depusă cu grijă în vitrină, la loc de cinste, de parcă-ar fi din aur pur. Când nu scrie versuri Mitică pictează și sculptează A urmat, apoi, lungul drum prin redacţiile publicaţiilor din Bucuresti, unde a lucrat ca ziarist: Scânteia Tineretului, Luceafărul, Albina. Concomitent a început să publice în reviste mici însemnări cu tâlc despre viaţă şi oameni, apoi primele versuri. Atunci când îşi lansează vreo carte, singur pictează afişele cu tempera. Le suie pe bicicletă şi, cu aracet, le lipeşte pe stâlpii din comună. Întâiul afiş este păstrat şi azi, cu sfinţenie. Textul sună cam aşa: „Poetul şi scriitorul Dumitru Dumitrică vă invită duminică la Căminul Cultural din Bolintin, unde are loc lansarea primului volum de versuri. Momentul artistic va fi deschis de prozatorul Eugen Barbu…” Dar ce imagini frumoase i-au rămas de atunci în suflet! Nu poate uita. Ce vremuri! Când are puţin timp liber Mitică pictează, sculptează în lemn şi piatră. Tot ce-i pică în mână, transformă. Uite, colo, un tablou cu plopul lui Bolintineanu, de lângă legendarul râu, Sabar. Dincolo e cioplit chipul lui Eminescu. Mai sus, figura lui Creangă. Lumea îl ştie. Dă-i lui Mitică o bucată de lemn şi o daltă. Îndată îţi va confecționa… o minune.

„Cine mai dă, azi, bani pe poezie?”

A căzut toamna şi peste Bolintinul din Deal. În pacea unei dimineţi balcanice de duminică, cu iz de pământ proaspăt, mamele se întorc de la biserică ţinându-şi de mână copiii. Un peisaj paşnic. Pluteşte în aer o linişte sănătoasă, fără E-uri și aditivi. De-o parte şi de alta a străzii principale râd, ca nişte mirese furate, casele zidarilor bolintineni, cunoscuţi în toată lumea pentru măiestria lor. Soarele s-a ascuns pentru o clipă în nori. Cad frunze peste noi, sigilii umede. Cineva nevăzut, dintr-o curte vecină, o strigă de zor pe una, Sanda. Câinii latră. Sanda nu răspunde. O fi plecată? Destupăm o sticlă cu ţuică. Galbenă, de zarzăr gras. Sorbim. Citim versuri. Iar sorbim! Ia să vedem?! Poeme despre mamă, despre dragoste, credință, pământ şi ţară. Mai există așa ceva? Există, cum să nu!? Ciocnim. Aromată ţuică! Beton. Unge gâtlejurile şi dezmorţeşte limbile. Aerul miroase a octombrie. Mitică vorbeşte cu entuziasm despre „iubirile” lui. Cea mai mare, este şi trebuie să fie, dragostea de glia strămoşeasă, zice. Recită patetic, cu purpură în obraz. „Oricât m-aş cufunda în dorurile mele /Sub zodia luminii din blânda primăvară/ De-aş rătăci cu visul şi dincolo de stele/ Mai sfântă mi-e iubirea de tine, maică ţară!” După aceea, vine dragostea de mamă, de părinţi, fraţi şi copii. Dragostea de meserie, de pământ, de tot ce ne-nconjoară. Mai stăm la taifas, mai vorbim despre poeți. Amintiri. Prin uşa casei, lăsată deschisă ca să intre puțin soarele, se văd cărțile lui Mitică. Șed cuminţi în bibliotecă cele 17 volume apărute: „Eternităţii tale, vremelnica mea clipă”, „Paşnică lumină”, „Făpturei tale, adorată mamă”, „Ţărmul regăsirii”, „Răsărit de Luceafăr”… și ultimul: Slavă, fir de iarbă sfânt. Toată pensia lui de zidar se duce pe tehnoredactarea şi tipărirea lor. Coperţile, tot el le pictează, cu migală şi naivitate duioasă de copil mare. N-a prea vândut multe cărţi, oamenii n-au bani să le cumpere. A încercat să le dea la şcoala din comună, ca să le citească elevii. „Prea puţini mai sunt intersaţi de cultură, mărturisește trist, poetul. Cine mai dă azi bani pe poezie, când burta cere mâncare, când oamenii sunt dați afară din slujbe, li se taie pensia şi e criză?” Bem ultima picătură şi tăcem. Seara de plumb se tolănește lascivă peste Bolintinul din Deal. E frig. În depărtare, un glas ca o trâmbiță, atârnă încă de cer: „Sandooo! Mă, muiere, n-auzi? Pă unde umbli?” (Dana si Razvan Mateescu)

3 thoughts on “Căsuța poeziei din Bolintin Deal

  1. Mitica: Razvan, bunul meu prieten, am trecut pe la Lili de unde am luat articolul scris de tine scos la imprimanta pentru care iti multumesc mult! Voiam sa ne mai vedem si chiar in urma cu cateva zile cand era asa de frumos… din gradina daca ma ridicam putin pe picioare imi parea ca vad diligenta albastra a primaverii venind peste Sabar… dar iata ca s-a intors iarna peste noi – oricum tot primavara o sa vina cu fiecare zi care trece si atunci sper sa ne vedem la Bolintin sa mai stam de vorba si sa mai ciocnim cate un pahar de vin. Multa sanatate si multe impliniri si bucurii tie, sotiei si fiului vostru Andrei! Acelasi dintotdeauna, Dumitru Dumitrica

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s