Inimă de crâșmă

Lui Andrei-Cristian

În primăvara anului 1976, Bucureștiul respira dezinvolt, avea cămașa deschisă la toți nasturii, pantaloni evazați, freza cam hippie și uneori mustață „pe oală”, conform ultimelor tendințe în moda reacționară din occident. Orașul meu își vedea de drum, înainte, fără să-i prea pese cine era în fruntea lui, câte case se vor construi în următorul cincinal și cu cât au depășit, tovarășii muncitori de la Grivița Roșie, planul de producție.

În aprilie, aerul era viu ca o pasăre-n zbor, și, în funcție de loc, de cartier și de nas, el mirosea diferit. Nu știam încă ce aromă are Drumul Taberei, Pantelimonul sau Dudeștiul, însă felia de Nord a capitalei, era lumea mea din care nu aveam de gând să plec vreodată. (Și nici acum n-am plecat. Sunt tot acolo…)

Îmi amintesc aproape perfect parfumul tuturor locurilor pe unde am călcat, căzut, rupt rochițe, plâns, râs, sărit într-un picior, copil fiind, neștiutor și cautând să descopăr cât mai multe minuni și mirosuri combinate. Salcâm înflorit cu ou prăjt, acadea roz și gogoși calde, pateu cu brânză, lemn calduț de gard și vopsea proaspătă, mucegai și smoală, pământ și ojă, clanța de la poartă, veche și lustruită de atâtea palme. Clanța îmi venea până la nas. Era nițel strâmbă, parcă se înmuiase sub carnea degetelor tuturor celor care au atins-o. O priveam de aproape, o adulmecam, o cercetam. Am și mușcat-o o dată, să văd ce zice. Clanța n-a zis nimic, dar mi-a rămas un gust sărat și acru-n gură. Am scuipat…Ce porcărie!

-Maieee, câți oameni au deschis poarta noastră?, o cicăleam pe bunică-mea.

-Mulți!, zicea ea neatentă ca de obicei.

-Cât de mulți? O mie? Un catralion?

-Mmmm, răspundea ea, iar eu nu mă lăsam.

-Și ce fel de oameni erau? Buni sau răi? Frumoși sau urâți? Erau femeie de pe vremuri? Și nemți din război?

-Ni la e`, „nemț`”! Nu ai altă treabă? Că te scarmăn mintenaș!

Așa zicea maia mereu „nemț`” în loc de „nemți”. Plecam și-o lăsam vorbind singură. Niciodată nu mă lămurea cu nimic.

Continue reading

Advertisements

Flașnetarul român

Inginerul bucureştean Vasile Cocoloş a demarat în urmă cu 17 ani o activitate mai puţin obişnuită pentru acest colţ de Europă: confecţionarea şi comercializarea de flaşnete. Într-o lume în care cei care vor să înceapă o afacere se gândesc la buticuri sau taximetrie, omului i-a venit ideea de a reînvia instrumentul nelipsit al distracţiei din burgurile germane medievale.

5000 de euro, bucata

De când se ştie, lui Cocoloş i-a plăcut să confecţioneze obiecte din lemn. O pasiune pe care la maturitate a concretizat-o deschizându-şi o făbricuţă în Olteniţa. A început cu mici obiecte artizanale, cutii şi suporturi pentru sticle de vin, apoi a continuat cu piese de mobilier şi elemente de construcţie, tocuri de geam şi uşi. Mai face jucării din lemn şi chiar trofee pentru diferite concursuri, la comandă. Nimeni n-ar bănui banalul atelier de tâmplărie, dotat cu strunguri, bormaşine şi polizoare pentru lemn, este singurul din Europa de Est unde se confecţionează flaşnete şi subansamble ale acestora. Cel care le montează este chiar şeful, Cocoloş. După două, trei luni de muncă migăloasă rezultă un mecanism perfect. Acesta este pus într-o cutie din lemn de cireş, sculptat ca o dantelă în motive florale. De sunat, sună mirific! Meseria a deprins-o de la un meşter elveţian, de la care a mai învăţat să fie exigent şi perfecţionist în ceea ce face. Principiul de funcţionare are la bază forţa aerului înmagazinat, cu ajutorul a două burdufuri din piele de oaie, într-o cutie etanşă. Înăuntru se pune o rolă din hârtie perforată care trece pe deasupra unui selector de sunete. Aerul este ghidat apoi, selectiv, prin furtunaşe către fluierele din alamă şi lemn aflate pe partea extrioară a flaşnetei. Dispunerea orificiilor de pe bandă asigură deopotrivă linia melodică şi armonică. Astfel, orice gen muzical poate fi „adaptat” pentru flaşnetă. Termenul de garanţie al obiectului este de 100 de ani. Preţul unei flaşnete „made in Olteniţa” este în jur de 5000 euro. Clienţii sunt, de regulă, persoane rafiante din Occident, colecţionari sau patroni de restaurante cu gust pentru artă. „În România nu prea avem cumpărători de flaşnete, nu există o tradiţie în acest sens. Mă mai sună agenţiile de publicitate care vor ceva inedit în program la diverse acţiuni. Am mai fost solicitat de patronii unor restaurante de epocă care doreau să reînvie atmosfera vremurilor de altădată. O flaşnetă arată foarte bine lângă un pian cu coadă şi un telefon foarte vechi, mai spune Vasile Cocoloş”.

La 58 de ani, cel mai tânăr meşter din lume

Meşterul din Olteniţa visează să organizeze un festival de muzică mecanică în centrul Olteniţei şi face tot ceea ce îi stă în putere pentru a-şi dezvolta „industria de flaşnete”. El vrea să-i scoată pe concitadini din indiferenţa lor balcanic-orientală şi să resusciteze atmosfera oraşului dunărean aflat în agonie. Până să-şi pună în practică ideile, entuziastul Cocoloş le face surprize prietenilor, atunci când apare la câte o petrecere împreună cu ineditul obiect. De sărbători n-a avut linişte. S-a dus la bancă în centrul municipiului şi i-a colindat pe angajaţi cu flaşneta. La 58 de ani inginerul Cocoloş este cel mai tânăr meşter flaşnetar din lume. Are nouă angajaţi din zonă, pe care i-a calificat la locul de muncă şi i-a înfiat spiritual. I-a învăţat cum să se poarte, să asculte şi altă muzică în loc de manele, să dăruiască flori mamelor de 1 Martie şi, în general, să fie altfel decât celilalţi olteniţeni de rând.
În „Atelierele Cocoloş” lemnul se înmoaie în palmele muncitorilor ca într-o vrajă şi devine fiinţă vie. Complicatele piese, „inimile” şi „plămânii” flaşnetelor, aşteaptă cuminţi pe rafturi ziua în care meşterul le va monta într-un organism aproape uman. Cocoloş lucrează până târziu în noapte. Vecinii de cartier vin de la serviciu sau de la crâşmă şi trec, unul câte unul, prin faţa porţii meşterului flaşnetar. Aud ca prin vată sunetele unui vals ce răzbate parcă dintre meterezele unui vechi burg german, apoi pleacă nepăsători mai departe. Cui îi pasă că mai există visători? (Editura MATEESCU)

Chillout cu Taraful Haiducilor din Clejani

Giurgiu se află printre printre județele cu cei mai mulți șomeri din țară. Sunt destui locuitorii în comunele și satele aferente, care trăiesc din alocațiile copiilor, din ajutorul de șomaj, pensii de boală și… din cântat. Atât. Unii sunt fericiți și așa, nici nu le trebuie mai mult.

„Mă, Petre, mă, dar aici nu cântă nimeni?”

Spui Clejani, și-n minte îți vin repede un țambal, o vioară şi câteva feţe oacheşe, care râd tot timpul. De-a lungul vremii, aici s-au adunat cei mai talentaţi cântăreți. Muzica se transmite, inexplicabil, pe cale genetică, ca semnele particulare, ca alunițele şi culoarea ochilor. Cercetătorii etnologi din anii 50 au descoperit în repertoriul lăutarilor de la Clejani, următoarele categorii de melodii: cântece ceremoniale de nuntă, cântece de înmormântare; doine, balade, cântece propriu-zise cu text romănesc, ţigănesc sau de mahala, jocuri. Aceștia puteau să interpreteze peste 500 de melodii la o singură nuntă. Cunoşteau foarte multe balade și doine, unele vechi de 200 de ani, transmise din tată-n fiu. Circulă o poveste printre țigănime: cică Dumnezeu coborâse, odată, pe pământurile astea, cu Sfântul Petru. Se plimbau și discutau de-ale lor. Atotputernicul a văzut sărăcie lucie și pustiu peste tot. Nici țipenie de om. Doar vântul urla turbat. „Mă, Petre, mă, ar fi spus Cel de Sus, dar aici nu cântă nimeni? Nu s-aude un țambal, o vioară, nimic? Unde sunt oamenii? Din ce trăiesc?” Sfântul Petru a dat din umeri: „Nu știu, Doamne! Dar dacă poruncești, eu aduc numaidecât niște țigani cântăreți.” „Așa să faci, Petre, a mai zis Bunul Dumnezeu, răcorindu-și tălpile prin iarba udă. Sfântul Petre a făcut și-a dres, a scotocit prin toată lumea și a strâns o mână de țigani, care cântau așa de frumos, că se opreau și albinele în aer ca să-i asculte. Se auzea pââână sus, în Rai. Așa avea și Dumnezeu muzică la masă, când mânca.  

Uliţa unde până și câinii latră în „la minor”

Un drum de țară, prăfuit, copaci care sprijină cerul cu degetele verzi. Ajungem în Clejani. Dimineața de vară e aurie și puiul de vânt care se joacă printe frunze miroase a pământ reavăn și a gărgăriță înspăimântată. Zbiară un cocoș într-o ogradă și niște gâște îl ceartă, arțăgoase: Ga-ga-ga-ga! Cineva, undeva, face cafea. Aroma ne trage de nas. Aşezarea deschide pleoapa leneş, trezindu-se din somn, sub un cer limpede-limpede. De cum intrăm pe „Uliţa Ţigăniei”, plină de bălţi şi de hârtoape, aud viorile bocind dulce şi ţambalele clămpănind. Cică e cea mai muzicală stradă din România! Aici până şi câinii latră în „La minor”. O potaie jigărită și moartă de foame se gudură la picioarele mele. Are niște ochi, de copil părăsit de mamă, plecată în Germania, ca menajeră. Vrea să-i dau ceva de mâncare, dar, pentru asta, îmi schiaună nițel, un fel de cântecel câinesc, ca să nu primească pe degeaba pomana: „Hau, haaau, ham! haam!” Cornul cu brânză e înghițit într-o secundă, nemestecat. Nu înțeleg cum a reușit performanța, am impresia că luat forma lunguiaţă şi niţel încovoiată a produsului. Gata! De acum suntem prieteni pe vecie! Ne conduce el prin sat, e ghidul cu blană şi colţi. Seamănă cu un corn care latră, dar nu vă luaţi după asta, totuşi e căţel. Trebuie să fii un norocos ca să-i prinzi acasă pe „Haiducii din Clejani”, la care vrem noi să ajungem. Mai mereu sunt plecaţi prin ţară la nunţi, botezuri şi petreceri sau au concerte în lumea largă. Dar avem o zi frumoasă, azi. Sunt aici cu toții. Un reprezentant al primăriei ne însoțește, oamenii de pe uliță îl salută cu respect și câte o pirandă borțoasă și nurlie îl mai întreabă: „Domnu`, da` cu cererea mea cum rămâne, ha? Domnu’, da’ mai aveţi făină şi pentru mamaia? Da alocăţiilii când vine, ha?”

Sfântul instrument: vioara

Crâşmele s-au deschis de vreo zece minute şi însetaţii satului sunt deja prezenţi la porţia de “otravă”. Stau neclintiți, cu paharul în palme și privesc în gol. Pe la nouă şi ceva, puradeii de doi-trei ani năpădesc strada urlând, desculţi și cu burțile goale. Mamele tinere, ţigănci muncite, cu sânii uzi de lapte, aromind a vanilie, îi cheamă acasă: „Haoardee! Halbanooo, Rosito, Parise, veniț, mo, hacasă!” Aerul e transparent ca o piatră Swarovski ciordită și ţinută în soare. De undeva, se aude cineva, cântând de jale. Nimerim uşor la casa lui Caliu, liderul tarafului haiducilor din Clejani. E simplă, din chirpici, cu o bătătură lungă-lungă, plină de copii. Pe o frânghie bleagă flutură rufe, abia spălate de femei. Nu miros a balsam din reclame și nici a dero cu steluțe și alte minuni comerciale. Doar a curat și, poate a fum. Vestea că „ha venit unii dă la Bucureşti, dă la ziar” zboară mai rapid ca un e-mail. „Pune, fă, dă cafele, ce stai și te uiți!, se răstește stăpânul casei la o tânără subțire -trestie. Apoi, cu toți dinții lui albi, către noi: „Luați loc, vă rog! Acușica vine și băieții, am trimis după ei!” Ne aşezăm la masa învelită cu o muşama veselă, colorată ca fustele şi sufletele pirandelor. Apar componenţii tarafului, cu “istrumentilii”. După ce se strâng, se pornesc pe un cântat, de zbârnâie totul în jur. Vibrează masa, ceașca de cafea, sângele din noi. Spectacolul are loc afară, chiar în bătătură. Jigodel, cățelul-ghid, s-a tolănit sub un scaun și abia-și mai ține ochii deschiși. Caliu poate să interpreteze, fără greşeală, orice melodie, în diferite poziţii: în picioare, stând jos, culcat sau cu vioara la ceafă. Nimeni nu cântă dintr-un fir de coadă de cal, aşa ca el! Vioara, tocită, albă de sacâz, pare vie, din carne moale și călduță. Vorbește? Mi se pare. Aș vrea s-o ating. Caliu mi-o dă și mie puțin, dar în palmele mele e mută, nu mă vrea, nu mă cunoaște. „Vioara asta mi-a adus pâinea pe masă, la copilași. O am dă la tata și tata dă la bunicu’. E sfântă!”, zice, apoi o pupă cu patimă şi buze ude, ca pe-o iubită.

Amor nipon pe uliţa lăutarilor

Într-o pauză, mai şi vorbim. Noi întrebăm ceva, ei răspund altceva, dar ce mai contează? Uneori, cuvintele lor sunt rupte dintr-un cântec vechi şi totul e magic. Bem cafeaua, care e uimitor de bună și de proaspătă. Cel mai guraliv e Marius, acordeonistul. Nu-i tace gura o clipă. Se laudă că vorbeşte franceza, engleza, spaniola şi japoneza “la ocazii”. Are nevastă şi nouă copilaşi, („Vai dă capu` meu, că tare amărât mai sunt!”), ştie Balada lui Ciprian Porumbescu pe de rost și e receptiv la tot. La orice oră îl scoli din pat, îți cântă ce vrei tu! Până și un crâmpei din Metallica, Nothing else matters, e în stare să-ți cânte. Acum e trist şi ros de amor, ca un călcâi de soldat după o zi întreagă de instrucţie. „Ia zi-i, bă, lu’ domnișoara ce-ai pățit cu japoneza ta!, strigă spre el Caliu, mustăcind. Acordeonistul râde, apoi se porneşte, uşor, pe povestit. Era în Japonia, la Tokyo, în turneu cu „Haiducii”, când s-a pomenit că o japoneză se îndrăgosteşte de el. Dar și el de ea! Aiko o chema. Frumoasăăăă, ca o păpuşă din vitrină. Într-un moment de slăbiciune, Marius i-a strecurat în decolteu adresa lui din Clejani. Şi nu zici că, într-o zi, s-a trezit omul cu japoneza la poartă? Nu mai putea trăi, femeia, din cauza ochilor parşivi ai lăutarului! Văzând-o la uşă, Marius a inventat pe loc o minciună. Aiko nu știa că e însurat. I-a spus, pe franţuzeşte, sanchi! să nu-l înţeleagă consoarta, deh!, că locuieşte cu sora lui şi cu copiii ei. Nevastă-sa, obişnuită cu palavrele haiducului, s-a prins imediat că e ceva în neregulă. N-a zis nimic, dar i-a pândit. Când a văzut că japoneza dă să-l pupe pe Marius a făcut un tărăboi cumplit. Ruşinată și rănită în amor, Aiko a rupt-o la fugă, jurând pe limba ei, că nu-i mai trebuie lăutar din Clejani câte zile o avea ea! „Mi-a părut rău, mă durea sufletu`, haoleeeu, mama mea! Că m-a fript la inimioară, japoneza! Aaah! Am vrut să fug după ea, da` n-am mai prins-o”, suspină omul, cu ochii pierduți, departe-departe.” În timp ce îşi deapănă păţaniile nipone, Marius mângâie numai clapele albe ale acordeonului. Degetele lui îşi amintesc de buricul lui Aiko? Cântecul e trist şi ochii lăutarilor se aburesc dintr-odată. Amuţesc cocoşii, gâştele, iar salcâmul din curte îşi freacă, aiurit, frunzele deasupra. Jigodel ne privește doar cu un ochi, plescăie, apoi cască. Al naibii somn!

Johnny Depp zicea: mişto, mişto!

Numărul membrilor variază. O dată sunt 10-15, altădată doar 5. Vioara “numărul unu” rămâne, însă, Caliu. El nu lipseşte niciodată. Mort-copt e prezent la datorie. „A fost şi Cacurică, dar el se duse, -Dumnezeu să-l ierte!, – mare om şi mare interpet! Ştiţi dumneavoastră ce muzică ştia Cacurică? Aoleu, mamă! Nu mai e altu’ ca el şi nici n-o să mai fie! Și înc-o idee vă mărturisesc și vă invit s-o scrieți în carnet: noi cântăm muzică dă suflet, dă relaxare lăutărească, dă până și lu’ Dumnezeu îi place!”, zice Caliu. Din când în când, “haiducii” cântă alături de prietenii lor, Ioniţă şi Viorica din Clejani. Cu ei au mers prin toată lumea în turnee. La Paris au avut un succes colosal. Plângeau francezii cu lacrimile cât boaba de strugure! Îi chemau, la sfârşitul spectacolului, ca să-i atingă. Credeau că fac play-back. “Aaa, păi, ne-am apucat să cântăm acolo, pe loc, în faţa lor, ca să demonstrăm că n-a fost bandă în spatele scenei, spune Caliu mândru. Strigau: merveio, merveio! Adică: eram, minunaţi, ce mai!” „Haiducii” au primit bani frumoşi pentru spectacole, dar niciunul nu e bogat. Uneori se împrumută la cămătari, apoi dau din colţ în colţ, ca să plătească datoria. N-au un preţ fix pentru prestaţiile de la nunţi şi botezuri. O dată câştigă 500 de euro, altădată 3000 sau chiar 5000. „Şi între noi, lăutarii, e concurenţă, mai zice Caliu. Credeţi că noi nu ne certăm, că ăla a luat mai mult, că eu am tras la ţambal şi mă doare mijlocu’ sau că îmi plânge copilaşii dă foame?! Ne mai certăm. E omeneşte. Da’ ne împăcăm, că suntem orchestră şi orchestra fără ţambal ori fără vioară nu mai sună bine! Cu un deşt nu poţi să faci mare lucru, da’ cu cinci, ridici masa! Tre’ să ocoleşti invidia că altfel te amărăşti şi nu rezolvi nimica. În America i-am cântat o noapte întreagă lui Johnny Depp. Am fost și în Franța la el acasă și la doamna Vanessa Paradis, soția. Aaaaau! că frumoasă mai e, zici că-i pictată! Vorbeam cu el așa, ca și cu dumneavoastră, da’ băgam și cuvine țigănești, că el știe limba noastră, a învățat-o. Zicea Johnny: so cheres? Mișto, mișto! E prietenu’ nostru acu’.”

„Musique des Tsiganes de Roumanie”

„Taraful haiducilor” din Clejani a fost descoperit în anii `90 de Stepháne Karo şi Michel Winter, doi belgieni îndrăgostiţi de muzica ţigănească. În timpul unei vizite în România s-au împrietenit cu „haiducii”, au devenit impresarii lor şi, la scurtă vreme, au organizat concerte în Belgia, prezentându-i apoi casei de discuri „Crammed Discs”, cu care au şi înregistrat, la sfârşitul lui 1991, primul lor album intitulat: „Musique des Tsiganes de Roumanie”. Neacşu, Manole, Mielu, Iorga, Păşălan, Costică, Fălcaru, Ionică, Viorel, Marius, Caliu şi Cacurică au rupt inimile iubitorilor de muzică lăutărească originală, atât în ţară cât şi peste hotare, interpretând melodii vechi de sute de ani: „Spune, spune, moş bătrân” sau „Azi eram frumoasă jună”. Când începeau ei să cânte, de jale, plângeau şi lămpile din cârciumi, iar duşmanii, care altădată-şi gâdilau jugularele cu şişul, se împăcau, pupându-se.(Dana Fodor MATEESCU/ Foto: Răzvan MATEESCU)

Satul cu suflet de femeie

La Direcţia Informatizată a Persoanei, în localitatea Bozieni din Judeţul Prahova, figurează doar o adresă, cea a Ecaterinei Şerban. De ani buni, ea este singura locuitoare a unui sat cocoţat pe o spinare de deal. Aici, unde femeia a zărit primul licăr de lumină în urmă cu 78 de ani, au existat odinioară gospodării pline de viaţă, cu animale, păsări şi copii răscolind colbul uliţei sau bătrâni sprijiniţi cu bărbia în stâlpul porţii, cu oameni în putere făcând naveta la serviciu, în oraş. Câteodată, bătrâna parcă aude glasuri de oameni care se-ndeamnă voioşi în drum spre casă, huruit de căruţă mânată de un sătean cu mustăţile răsucite şi arse de tutun, tropot de copite… Dar e părere. Deasupra, cerul pătimaş, mângâiat de aripile păsărilor ce fug de vreme rea, se întinde ca o plapumă peste gândurile bătrânei. Fără oameni, locurile din Bozieni s-au sălbăticit. Dealurile din jur au bărbi arămii de arbuşti în care se încurcă vântul şi şoaptele sufletelor celor care nu mai sunt demult. Casele, vreo 6-7 la număr, sunt încă în picioare, dar pustii în toamna pâcloasă. Ca să ajungi la tanti Ecaterina trebuie să străbaţi un drum şerpuit, plin de hârtoape, în pantă, care pleacă din comuna Fântânele. “Păăi, la capăt, când face strada în sus, opriţi şi mergeţi pă jos, că maşina nu mai urcă. Prima casă pe mâna dreaptă e a ei. Strigaţi la poartă, tare, că e cam surdă!, ne recomandă un om din Fântânele. Pornim. Roţile muşcă din pietre. În stânga şi-n dreapta se desfăşoară un wallpaper colorant şi viu pe care Dumnezeu l-a creat special pentru bucuria oamenilor. Din păcate ne desfătăm acum doar noi şi fiarele sălbatice nevăzute încă. Cale de vreo 6 kilometri nu întâlnim suflare de om. Salvarea sau poştaşul nu urcă niciodată aici. Am aflat că uneori trec poliţiştii din comuna vecină ca să vadă dacă bătrâna mai trăieşte. Pe ninsoare drumul devine impracticabil. Acum, când ajungem noi, ploaia aşteaptă tăcută undeva în cer. Mârâie uşor motorul maşinii în care ne aflăm, dar dacă oprim, e linişte de se aude şi inima bătând în păsările care caută curioase spre noi.

Când îşi aminteşte de ei, durerea o cuprinde pe după grumaz ca o apă căreia nu i se poate împotrivi

Copacii verzi încă, dârdâie de frig. Casa bătrânei e de când lumea. Zidurile crăpate, din chirpici, au furat culoarea cerului şi aşteaptă cuminţi iarna. O prispă înaltă, un gărduţ verde, trei trepte din pământ care se înmoaie la ploaie, trei gemuleţe şi-o uşă, toate vechi de o sută de ani. În ogradă, gâşte, găini, capre, mâţe parşive, aleargă toate încoace şi-n colo. Un căţel legat în lanţ se zbate să-şi anunţe stăpâna că are oaspeţi. O strigăm: “tanti Ecaterinaaa, tanti Ecaterinaaaa!” Peste vreo cinci minute apare şi bătrâna, o mână de om. Duce palma la gură speriată: “Aoleuu! M-aţi prins urât îmbrăcată! Staţi niţel, iertaţi-mă!” Şi ţuşti repede-repede în casă. Apare după un minut, gătită-prună, cu baticul de duminică pe cap, înfăşurată într-un capoţel ieftin de finet şi-n picioare cu “başcheţi” chinezeşti. Acum da. Mai merge! Ne deschide poarta care scârţâie. “Poftiţi, poftiţi.”, zice. Nu ne întreabă cine suntem şi de unde venim. E bucuroasă că vede obraz de român. Vorbim. Băbuţa îşi freacă mâinile muncite, uimite că acum sunt în pauză de lucru. Pielea e crăpată, iar din loc în loc, venele mari ca nişte şerpişori mişcători, tresaltă. Femeia trăieşte aici de când se ştie. De aproape 20 de ani a rămas singură, pentru că i-a murit omu’. Copiii i s-au răspândit ca potârnichile, peste tot prin ţară. Când îşi aminteşte de ei, durerea o cuprinde pe după grumaz ca o apă căreia nu i se poate împotrivi. “Eeee, vin să mă vadă când au timp, că şi ei, cu probleme, muncă, o fată mi-e bolnavă, nepoţii îs plecaţi şi ei prin străinătăţuri. Ce să-i faci? Aşa-i viaţa.”, zice bătrâna într-un singur oftat amar şi lung. Ne aşezăm pe nişte scaune pitice, vopsite de atâtea ori încât zici că le-a crescut carne de om pe picioare. Şchioapătă şi pârâie. Femeia e pusă la curent cu toate bârfele mondene şi politice, pentru că are televizor “cu antenă d-aia dă la oraş”. Îi place Andreea Marin “pentru că e gravidă şi frumoasă” şi Mihalea Rădulescu pentru că “e deşteaptă şi ştie ce vrea”. Pe premier nu-l înghite baba, fiindcă nu râde ca Băsescu, iar de Iliescu nici să n-audă. Îl cunoaşte de pe vremuri, când era tinerel, a auzit de el şi ştie ce-i poate pielea. Intrăm şi în căsuţa sărăcăcioasă, cu ţesături din lână pe pereţii care respiră parcă din toţi porii. Într-un colţ ţârâie un greier rămas acolo din vară. Bătrâna scoate un maldăr de poze, amintirile ei dragi de-o viaţă: “Uite, ăsta e bărbatu-meu, asta e fiica-mea, băiatu’, aaa, aici eram la nunta lor, uite şi nepoţeii, mânca-i-ar maica! Poza asta e de când eram eu mică. Sunt cu tăticu’…” Cartonul îngălbenit, la modă în anii ’30, redă un chip blond de păpuşă, cu ochii albaştri şi zâmbet timid, alături de un frate mai mare şi un tată cam ţeapăn şi neliniştit în faţa fotografului nevăzut.  

“Mi-era poftă de struguri, da’ mi-era milă să rup o boabă şi s-o vâr în gură. Parcă mă priveau morţii. Ziceam în sufletu’ meu că strugurii îs lacrimile lor…”

Viaţa Ecaterinei curge lin între o primăvară năbădăioasă şi o iarnă cu nămeţi şi lupi care amuşină la uşa rablagită a casei. Nu vrea să plece în ruptul capului de aici, la oraş unde stau copiii: “Un’ să mă duc? Aci m-a născut mama, am amintirile, aci m-am măritat, aci am fost fericită cu omu’ meu, aci dorm somnul de veci străbunii mei. Tot aci o să mor şi io. Aşa e firu’ vieţii. Cân’ s-o rupe, adio babă Ecaterino, la groapă cu tine! Da’ cimitiru’ vechi nu mai e demult. Când au venit comuniştii la putere au băgat buldozeru’ şi au pus totu’ la pământ. Oasele morţilor le-au mestecat cu ţărâna şi le-au fărâmat. Plângeau sătenii, de tremura cămeşa pe ei, că aveau acolo copii dragi, moşi, surori, mame. Dup-aia au plantat viţă-de-vie peste tot. Cât vedeţi dumneavoastră dealurile astea erau pline. Mi-era poftă de struguri, da’ mi-era milă să rup o boabă şi s-o vâr în gură. Parcă mă priveau morţii. Ziceam în sufletu’ meu că strugurii îs lacrimile lor. Că plâng…” Cu toate că e singurul locuitor din Bozieni, tanti Ecaterina are un spirit cetăţenesc evoluat. Face curăţenie prin sat, mătură frunzele, strânge vreascurile, mai controlează casele părăsite şi o dată pe lună coboară, lipa-lipa, până la Fântânele ca să plătească „electrica” şi să-şi ia pensia de 170 de lei. Poştaşul nu urcă până la ea aşa că e nevoită să se descurce singură cum poate. „Maică, înainte eram peste 100 de oameni aci. Da’ la cutremuru’ ăl mare din 1977 s-au dărâmat mai multe case şi lumea a plecat la oraş, la Mizil sau la Urlaţi, alţii la Ploieşti. Eu am rămas. Mai vin nişte cetăţeni la o gospodărie din margine, da’ foarte rar, nu locuiesc aci cu acte. Sunt străini. Rareori văd ochi de om pe aici. Lighioanele pădurii şi animalele mele sunt singurele fiinţe cu care trăiesc. Uneori nu am cu cine schimba o vorbă. Şi dumneavoastră ce-aţi face în locu’ meu? N-aţi prinde o discuţie cu Toma, cocoşu ăla mare înfoiat? Sau cu Manole, ţapu’ ăsta afurisit care dă cu coarnele în găşte? Aoleu, ce-i mai cert, ce-i mai dăscălesc! Ei mă ascultă, dau din cap, semn c-au înţeles.”

„Nu-mi place să rămân nevotată, îmi fac datoria electorală, aşa cum am pomenit din străbuni”

De fiecare dată când au avut loc alegeri în România, că au fost pentru preşedinţie, pentru primari ori prefecţi, tanti Ecaterina, unica locuitoare cu buletin de Bozieni, s-a trezit cu noaptea-n cap şi a pornit-o la drum, cu sufletul uşor şi conştiinţa împăcată că face o faptă bună pentru ţară. La referendum, cu ocazia demiterii preşedintelui Traian Băsescu, a fost prima la urne. „E drum lung până la Fântânele unde pun ştampila, oasele nu mă mai ţin ca la 20 de ani, da’ mă duc. Nu-mi place să rămân nevotată, îmi fac datoria electorală, aşa cum am pomenit din străbuni. Zicea primaru’ din comună că io-s reprezentanta satului Bozieni şi că am votat în proporţie de 100%. M-am bucurat. Că mie îmi place de domnu’ Băsescu şi ţin cu dumnealui. Şi nu e nici urât, ce dacă are chelie! Îi om bun, face treabă, gospodar şi muncitor. Numai că nu-l lasă mafioţii să-şi facă treaba. Aia e!” Pentru că o ştiu, singură, copiii i-au dat un telefon mobil, vechi. Au învăţat-o cum să-l folosească. Ea trebuie doar să apese pe un buton verde atunci când aude o melodie. Aşa mai ţin legătura. O sună ei şi o întreabă de sănătate. Aşa că tanti Ecaterina nu se desparte de aparat, fie că dă de mâncare la gâşte, fie că se duce cu caprele la păscut. Ştie că cineva se gândeşte la ea şi vocile celor dragi, ieşind din jucăria neagră de plastic, o alină în nopţile friguroase de toamnă. Iarna, zilele trec greu. Bătrâna mănâncă mămăligă şi ouă, bea lapte şi zice că e fericită. Când cade seara, e beznă peste tot. Doar stelele şi luna luminează dulceag vârfurile copacilor. Băbuţa intră în casă, pune ivărul la uşă şi porneşte televizorul. Se uită la ştiri, să înţeleagă ce se mai întâmplă dincolo de gardul ei din sârmă, de drum şi de coamele dealurilor care îi îmbrăţişează de atâta amar de vreme, viaţa. Îşi pune o blană de capră peste plapumă, pentru că e frig, mai trânteşte un lemn în soba care duduie şi, în cele din urmă, adoarme uşor, visându-şi bărbatul, aşa cum era el în tinereţe, înalt, frumos, cu mustăcioară. Ne despărţim ca nişte rude, sărutându-ne pe obraji şi strângându-ne în braţe. Dintr-odată, capoţelul ei îmi miroase a bunica mea, şi-mi vine greu să mă smulg din lumea de la Bozieni. Tanti Ecaterina înţelege şi ne conduce cu un mers amânat până la poartă. „Să mai veniţi!, zice, stăpânindu-şi plânsul gâlgâit. Ne pune în braţe o pungă cu ouă proaspete, apoi rămâne atârnată de gard, nemişcată statuie, zâmbind trist cu ochii în zare: două zambile azurii care aşteaptă…în zadar.(Dana Fodor MATEESCU)

Cămara de fructe

de ION PILLAT

Deschid cu teama usa camarii de-altadata
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, si racoarea, si umbra lor uitata.Ma prinde amintirea în vânatul ei fum,
Prin care cresc pe politi si rafturi, ca pe ruguri,
Arzând în umbra, piersici de jar, si-albastri struguri
Si pere de-aur rosu cu flacari de parfum.

Sovaitor ca robul, ce calca o comoara
Din basmul cu o mie si una de nopti, ma-nchin:
Vad pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Si tamâiosii galbeni ca soarele de vara.

Se-aprind fantasmagoric caise si gutui:
Trandafirii lampioane si lampi de aur verde…
Dar parasind camara ce mintile îmi pierde,
Tot rodul vrajitoarei cu lacat îl încui.

Maria de la Parepa, pe vremea can era doar o copilă

Povestea Mariei de la Parepa – copila care L-a întâlnit pe Dumnezeu

La 30 de kilometri de Ploieşti, răsare din câmpul pustiu, satul Parepa- Ruşani. Localitatea datează din timpul lui Matei Basarab şi are o istorie simplă, specifică aşezărilor din Bărăgan. Case mici, ţărăneşti, cuminţi, rânduite de-o parte şi de alta, dorm într-un cadru natural aproape salbatic.

Maria Petre, pe vremea când era doar o copilă

Maria Petre, pe vremea când era doar o copilă

Aerul e curat ca o respiraţie de înger. Aici a văzut lumina zilei, în 1923, Maria Petre, pe care oamenii din partea locului o numesc „fecioara din Parepa”. Ar fi avut un destin obişnuit, ca mai toţi ţăranii de aici. Pentru ea însă, Dumnezeu a hotărât altceva.

Maria de la Parepa

Maria de la Parepa

Era o copiliţă de nici 12 ani când a avut o… viziune. De atunci, nu a contenit să propovăduiască credinţa, să împărtăşească semenilor înţelepciunea transmisă de o „voce” de dincolo de lume. Se spune că Maria avea darul vindecării şi câteva fapte săvârşite de aceasta pot certifica acest lucru. Dar cât este mit sau adevăr nu putem judeca noi aici ci vom lăsa martorii să vorbească.

Apa vindecătoare

Am străbătut într-un sfârşit de săptămână satul Parepa. Am ajuns acolo, unde Maria Petre a spus tuturor că a primit „porunca divină de a înălţa o sfântă biserică”. În acel loc, azi se înalţă „visul” femeii: alb, înalt, sublim. Din păcate, „fecioara” nu a apucat să vadă minunea, însă de dincolo de mormântul, care se găseşte chiar în inima lăcașului de cult, îi ajută pe cei care îi duc menirea mai departe. Cinci măicuţe tinere şi inimoase trudesc din zor şi până în toiul nopţii la desăvârşirea mănăstirii. Stareţă este măicuţa Eupraxia. La Parepa nu prea vine lume. Oamenii nu ştiu multe lucruri despre biserică şi despre apa vindecătoare care izvorăşte în apropiere. Credincioșii preferă alte locuri, mai cunoscute, pe harta ortodoxiei. Poveştile celor care, într-un fel sau altul, au intrat în contact cu Fecioara de la Parepa, sunt uimitoare. Iată una dintre ele: Valeria Zugravu din Bucureşti era grav bolnavă. Medicii îi descoperiseră o tumoră uterină, foarte mare, spunându-i că are puține șanse de însănătoșire. Disperată, femeia s-a dus și la mănăstirea de la Parepa, unde auzise că se întâmplă minuni. A luat apă vindecătoare, s-a rugat la icoane şi a început să bea în fiecare zi. După două luni, ducându-se la medici pentru noi analize şi ecografii a descoperit că tumora dispăruse complet. De bucurie şi spre mulţumire, Valeria a ajutat mănăstirea şi măicuţele. Împreună cu fiul şi soţul ei au pavat cu marmură albă toată podeaua bisericii. Şi cazurile de vindecări miraculoase au continuat.

„Eu sunt Dumnezeu şi te-am ales să spui oamenilor Cuvântul Meu”

Biserica din Parepa

Biserica din Parepa

Legenda fecioarei este fascinantă. Maria s-a născut în 1923, pe 22 septembrie, în satul Parepa-Ruşani. Când avea doar 12 ani, pe 29 august 1935, de Ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, a avut loc minunea. Fata a povestit cum, în timp ce se juca cu alţi copii, i s-a făcut sete. Atunci i-a spus prietenei sale: „Vezi că dau o fugă să beau puţină apă din casă!”. Când cobora dealul, îndreptându-se spre gospodăria părinților ei, copila a văzut pe cerul senin…ceva ciudat. „Era ca un val de vată albă, care, parcă, alerga o dată cu mine, spunea ea, mai târziu. Și nu numai atât, cobora anume după mine şi spre mine. Eu m-am oprit din fugă şi m-am uitat în jur: tot cerul era albastru şi curat, fără nici un alt nor, în afară de acela alb, care cobora spre mine. Speriată, am început să fug către casă. Nu mai ştiam în ce parte să o iau, am vrut să ţip, să strig după ajutor, însă norul s-a aproipat iute de mine şi m-a cuprins cu totul în el. În apropiere de lac, am căzut în genunchi, moartă de frică, tremurând şi scâncind. Cred că am plâns de-a binelea!” Atunci, în faţa ei, a apărut un bărbat luminos, cu ochi albaştri şi barba albă. „Avea o figură de-o blândeţe nemaivăzută, scrie în memoriile ei, Maria Petre. Era cu totul şi cu totul îmbrăcat în albul acelui nor, înconjurat de îngeri şi de porumbei care zburau.” Cu un glas blând, vedenia i-a vorbit fetiţei: „Nu te teme, fiică fecioară, Marie, Eu sunt Tatăl Ceresc Dumnezeu şi te-am ales să spui oamenilor Cuvântul Meu. Ai auzit de Dumnezeu?” Trei porumbei albi au stat toată noaptea pe casă În timp ce copila era speriată, plângea şi râdea în acelaşi timp, glasul acela i-a mai spus: „Vei ridica o biserică ortodoxă creştină, întru Slava Mea şi pentru pomenirea celor adormiţi. Dar această biserică nu se va face curând, căci va cădea peste voi prigoana comunistă. Abia după aceea, când va veni timpul libertăţii şi când toţi oamenii se vor întoarce la Mine cu inima curată, va fi gata. Iar tu nu vei muri, până ce nu vei ridica această biserică şi o vei vedea terminată”. Pentru a deschide ochii mulţimii, care nu ştia ce se întâmplă, Tatăl Ceresc a trimis mai multe semne. Trei porumbei albi au stat toată noaptea, care a urmat acestei zile, pe acoperişul casei familiei Petre. Începând chiar din ziua următoare, au început să vină oameni mulţi, care voiau să afle totul despre minunea ce tocmai se întâmplase acolo. Aceștia doar auziseră vestea și voiau sa o atingă pe copilă, să o audă vorbind și s-o întrebe cum arată Dumnezeu. Dar, după cum Fecioara de la Parepa mărturisea, minunea nu a însemnat doar aceste câteva zile. Ea a ţinut toată viaţa, a fost un dialog veşnic cu Dumnezeu şi cu oamenii. „Drumurile mele au rămas însemnate definitiv între biserică şi casă. Am păzit Cuvântul Tatălui Ceresc şi L-am spus totdeauna oamenilor, trecând prin foc şi prin apă pentru credinţa mea.”, acestea sunt cuvintele Fecioarei din Parepa. Sarcina pe care Dumnezeu I-a dat-o Mariei n-a fost uşoară de loc! Femeia a îndurat multe, și sărăcie și necazuri. Nu a fost căsătorită niciodată şi a trăit ca o călugăriță. La fântâna pustiită… Construcţia bisericii a început în 1946, pentru ca în 1948 să fie întreruptă de venirea comuniştilor, exact așa cum a prezis bărbatul îmbrăcat în nori albi. După 1948 a început şi calvarul Mariei Petre. I s-a interzis cu desăvârşire să mai vorbească despre Dumnezeu, să le mai povestească oamenilor despre minunea întâmplată la Parepa. Era persecutată şi ameninţată zilnic.

Se crede că apa din această fântână ar avea puteri vindecătoare

Se crede că apa din această fântână ar avea puteri vindecătoare

Dar n-o speria nimic. Lumea mai vorbeşte că prin 1946, când fecioara încerca să construiască mănăstirea, un bărbat din sat, având nevoie de cărămizi, s-a dus să fure din zidul care abia se ridica. Pe drum s-a oprit la o fântână, care avea cumpănă, să bea apă şi să dea şi cailor. Dar contragreutatea s-a desprins, parcă luată cu mâna, şi i-a căzut omului în cap, ucigându-l pe loc. „A fost o pedeapsă pentru că a îndrăznit să fure cărămizi din trupul sfânt al bisericii lui Dumnezeu!” – au zis sătenii. De atunci, fântâna respectivă se numeşte „fântâna pustiită”.

Salcia care anunță moartea

Lucrările pentru ridicarea bisericii au fost reluate după 1990, când cel mai important scop al Mariei Petre a fost acela de a duce la bun sfârşit acest vis. Lăcașul de cult a primit la sfinţire hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, în amintirea zilei de 29 august 1935, când s-a petrecut minunea. Fecioara din Parepa s-a stins din viață după ce a fost terminată biserica. Sătenii povestesc că sfârşitul ei a fost anunţat de mai multe semne. Unul dintre acestea a fost ruperea salciei, pe care, cu mâna ei, o plantase lângă o troiţă. Cu trei zile înainte de moarte, salcia s-a frânt în două şi a căzut pe troiţa din lemn, ridicată de Patriarhul Miron Cristea. Atunci Maria a zis: „Ăsta e semnul că voi muri!” Şi aşa a fost! Biserica Mariei Petre a primit binecuvântarea Episcopului Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Varsanufie Prahoveanul, pe 14 decembrie 2002, în cadrul unei slujbe la care au participat 22 de preoţi. Acum, locul unde Fecioara de la Parepa l-a întâlnit pe Dumnezeu, se află sub apele verzi, care l-au inundat într-o îmbrățișare mută, cu ani în urmă. Povestea Fecioarei care l-a văzut pe Dumnezeu plutește și azi printre săteni, ca o șoaptă de abur, tainică și fără de somn. (Editura Mateescu)

Avioane pentru orfanii și bătranii dintr-un azil

Inedit. Ca să îi înveselească pe bătrânii unui azil, un preot din Buzău le-a adus avioane militare în grădină.

Localitatea Câmpeni din judeţul Buzău, o comună înfloritoare pe vremuri, urma să dispară de pe harta ţării pentru că Ceauşescu visa s-o transforme în regiune agricolă. Nu s-a întâmplat aşa, regimul communist a căzut şi proiectele „Geniului din Carpaţi” au rămas nepuse în practică. Blestemul însă s-a ţinut scai de biata comună. După revoluţie, tinerii şi-au părăsit gospodăriile şi părinţii pentru a pleca în Occident la muncă lăsând baltă totul. De atunci Câmpeniul a rămas pustiu. Preotul prof. dr. Mihail Milea, din Buzău n-a vrut să lase lucrurile aşa. S-a hotărât să readucă la viaţă localitatea. Prima dată a umblat pe la autorităţi şi a primit câteva clădiri abandonate. Într-una din ele a făcut şcoala, într-alta un cămin pentru băieţi. În fosta primărie a aranjat căminul de bătrâni, cu o gospodărie anexă de invidiat. Aici i-a adunat pe toţi bătrânii singuri. Numărul lor ramâne constant, pentru că unii se sting din viaţă, apoi vin alţii, noi. Sunt vreo 15 în total. De ei au grijă tinerii din “Fundaţia pentru copii Sf. Sava de la Buzău”, înfiinţată tot de pr. Milea. Tinerii muncesc în grădină, gătesc, au grijă de animale. Se gospodăresc singuri ca într-o mare familie. “Copilaşii abandonaţi au între 3 şi 19 ani. Cei mari îi îngrijesc pe bătrânii abandonaţi, explică părintele. Încerc să-i înveselesc, să le dau de lucru, să le arăt că merită să trăiască. Unii n-au văzut în viaţa lor un avion. Aşa că le-am adus unul în curte. L-am primit de la Baza Aeriană de la Bobocu. Aparatul trebuia să fie dat la casat. Una dintre femeile de la azil a lucrat o viaţă în aviaţie. Pentru ea, avionul înseamnă o întoarcere la tinereţe, la clipele când cei din jur aveau nevoie de ea. Mai uită de bătrâneţe şi de dureri. E un fel de terapie.”
Tanti Nuţa are 88 de ani şi n-a văzut nicioadată un avion de aproape. Se bucură ca un copil când, după masă, se duce să se plimbe prin grădină, pe lângă magaoaia coborâtă din înaltul cerului şi priponită la ei, printre straturile de roşii. “Maică, ce curajoşi tre’ să fie aviatorii ăia! Să te urci tu în asemenea arătare din fier şi să zbori printre nori, fără frică! Io mă întreb adesea: oare n-a zărit niciunu’ vreun înger sau vreun sfânt?” Lângă grădina căminului, aproape de avion, tinerii fundaţiei au construit o bisericuţă, pe care au pictat-o cu mâna lor. Aici vin bătrânii să se roage, fericiţi că un preot inimos le-a colorat sfârşitul vieţii.(Răzvan Mateescu)